De ce trăiesc?

De ce m-am născut?

Oare chiar asta-i menirea mea?

Este 2 noaptea iar eu iar mă uit în gol. Iar timpul trece... trece nestingherit. Și am atâtea de făcut, și sunt atât de obosită... Obosită de toate și de toți, obosită de viață... O viață ce n-am trăit niciodată. 

Mi-e din ce în ce mai frică de oameni.

Obișnuiam să vorbesc cu ei, credeam că mă ascultă... dar ei nu nici măcar nu mă aud. Acum nu mai vorbesc, nu are rost. Pereții au mai multe urechi decât oamenii. Acum eu doar ascult... ascult și mă-ngrozesc de ceea ce aud. Pentru cei mai mulți, o oarecare istorie are doar o singură variantă adevărată. Varianta celor care povestesc.

Nu ne înțelegem. Nu ne înțelegem deloc, noi oamenii. Credem că avem dreptate în orice instanță și ne batem cu pumnii în piept, plângem și ne disperăm că nu suntem înțeleși...

Dar și mai rău este că suntem convinși că noi – NOI – îi înțelegem pe toți, pentru că am trecut prin atât de multe...  

Și nu vrem să vedem. Și nu vrem să înțelegem un alt punct de vedere. Nu vrem să vedem că ceilalți suferă ca și noi, poate din alte motive, dar la fel de intens. Ori poate și mai și. 

Însă durerea noastră este întotdeauna mai îndreptățită, este mai mare, mai „reală”. 

Nu ne dăm seama... mai bine zis, nu vrem să realizăm că facem exact ca ceilalți, pe cei pe care-i acuzăm că nu ne înțeleg. Exact ca ei. Nu-i înțelegem deloc, dar susținem sus și tare că-i înțelegem. 
Și asta nu-i corect. Nu este drept față de semenii noștri. 

Nu știu de ce suntem așa. Așa de puțin... umani.

Nu știu dacă se întâmplă ceva nou și teribil de rău cu omenirea, ori... abia acum am deschis eu ochii și urechile.

Da. Cred că asta este mai probabil. Nu am vrut să văd, nu am vrut să aud... am vrut să dau credit. Și sunt atât de obosită.

Obosită să ascult.

Obosită să mă simt impotentă. 

Obosită să dau și să primesc doar dispreț în schimb. 

Obosită să mă gândesc că ar trebui să dispar de pe fața pământului.

Obosită să mai cred că nu ar fi trebuit să mă nasc niciodată pe această planetă.

Obosită să visez că am atât de multe de făcut și atât de puțin timp pentru mine. Deloc timp pentru mine.

Iar ei se folosesc de mine, nu îmi dau credit pentru ceea ce fac, ba dimpotrivă, îmi iau toate meritele, mă urăsc pentru că unii mă apreciază. Pe mine... Cine sunt eu? Cu ce sunt mai presus? De ce eu și nu ei? 

Iar eu știu, aud tot, văd tot... de ani de zile. 

De fapt, nu cred că știu tot. Nu vreau să știu tot. Aș muri de durere. Poate. 
Acum nu mai plâng. Nu mai pot să plâng. Am plâns vreme de 40 de ani. Am plâns cu suspine, în timp ce mă târam prin nămolul în care trăiesc de când mă știu.

Și dacă le-aș spune că nu mai vreau să stau la suprafață, că nu am nimic pe lumea asta și nici nu vreau nimic, ei m-ar disprețui... Că ce probleme pot să am eu, când ei sunt bolnavi, abuzați și neînțeleși? 

Oare ce probleme poate avea cineva care nu a trăit niciodată decât pentru alții?

De ce să continui să muncesc pentru alții când nimic nu este apreciat și nimeni nu vede durerea dincolo de cuvinte... dincolo de zâmbetul imprimat pe fața-mi brăzdată de semnele timpului?

Dacă nu te plângi, nu ai probleme. Și dacă te plângi, nimeni nu te ascultă, pentru că problemele lor sunt mai mari... insurmontabile. Ale tale sunt nimic comparativ cu ale lor. 

Numai lor le este greu, numai ei au dureri, numai ei suferă... Tu, nu. Tu ești de piatră. Tu ai de toate. Tu ești în rai. 

Eu nu am dreptul să mă plâng, am doar datoria să fac, să dau tot ce am, să ascult, să încurajez, să tac și să înghit.

Dar pentru ce?

Ce bucurii am eu pe planeta asta?

Niciuna. Nu am un prezent, nu am un viitor... Greșesc, prezentul este, trecutul a fost și viitorul va fi în serviciul celor care nu dau o ceapă degerată pe mine și pe ceea ce fac. 

Mă-ntreb, dacă-ș muri, oare pe cine vor mai reține responsabil? 

Cine va lua hamurile? 

Nimeni. Căci ei au viețile lor, familiile lor, planurile lor. 

De-o viață lupt să stau la suprafață. Și pentru ce? Pentru cine?

Nu pentru mine. 

Nu am ales de bună voie să mă găsesc aici. Cineva trebuia să o facă... Și toți ați arătat înspre mine. În gând, desigur. Și poate și-n discursuri. Că ce-am eu de făcut cu viața mea? 

Și când nu voi mai fi, se vor lovi cu pumnii în piept... „dacă aș fi știut... dacă ar fi zis ceva, aș fi putut ajuta...”

Cum?!  

Cum ai fi putut ajuta? 

Cu sfaturi?! 

Ai trecut și tu prin așa ceva? Când?! În care viață?  

Chiar sunt două istorii exact la fel pe pământul ăsta? 

NU! NU sunt. Nu știi prin ce trec, prin ce-am trecut. Nu știi ce simt. N-ai cum să știi. Nu ești... EU! 

N-am nevoie de sfaturi. De umanitate am nevoie. De creaturi care știu și vor să înțeleagă mai multe puncte de vedere.

Mi-e frică de oameni.

Mi-e frică de voi.

Nu mai vreau să respir.

Nu mai vreau să deschid ochii. Nu mai vreau să aud cât de mult suferiți voi. Numai voi.

Sunt obosită. Nu mai vreau să aud de lume. Nu mai vreau să aud de voi.

Nu mai vreau să fiu atât de singură în mijlocul atâtor ființe... oameni fără suflet.

Vreau doar să plâng și să-nchid ochii și să nu-i mai deschid niciodată. 

Să mă odihnesc în pururea. Singură. În pământ. În pace. 

Și nu, nu vreau ca să-ți pese de mine. Nu mă interesează că nu-ți pasă, nu mă interesează nici că mă urăști pentru că te-am ajutat, ce mă interesează și mă sperie de moarte, este că tu crezi că-i înțelegi pe cei pe care-i acuzi că nu te înțeleg. 

Tu nu îi înțelegi exact cum nu te înțeleg ei pe tine. Nu ești mai presus cu nimic. Și ei nu sunt mai prejos decât tine. Suntem toți în aceeași barcă. O barcă în derivă, exact ca sufletele noastre de oameni fără umanitate. 

Aceste rânduri sunt „a work of fiction” adică ficțiune. Un mic fragment dintr-o posibilă și foarte probabilă viață de om. 

Orice asemănare cu persoane și fapte reale este întâmplătoare.  

Și-n câți nu ne simțim așa... 

De câte ori în viață n-am ajuns la capătul puterilor? 

De câte ori în viață n-am simțit că lupta este inutilă și-am vrut să lăsăm tot baltă?! 

 

 Photo credit: Pixabay

„Șuvițe de viață” este titlul unei cărți la care lucrez febril, deocamdată doar în mintea mea. 

Nu știu când voi reuși să mă așez la masa de scris, ca s-o pun negru pe alb. 

Vorbesc prostii. Eu nu scriu la masă, n-am scris niciodată așa. 

Bine, am scris și scriu la masă, dar numai la serviciu. 

Acasă, acasă... oriunde ar fi aceasta, scriu în pat, de regulă. Așezată pe pat, cu spatele sprijinit fie de perne, fie de perete ori spătarul patului - dacă are. Dar nu are. N-am paturi cu spătar. Am doar rama patului. Spătarele sunt pereții. Și pereții sunt reci, de aceea pun o pernă între spatele meu și ei. 
În plus, e mai comod așa. Peretele e tare, spinarea mea dură... Nu încă destul de dură totuși. Comentariile negative - de exemplu - tot reușesc să mi-o încovoaie. Dar nu pentru mult timp. Nu. Mi-o-ndrept imediat. N-am timp să stau aplecată să-mi ling rănile. Sunt prea multe. Nu aș avea timp. 

Iar m-am pierdut în detalii. 
Nu știu cum fac, dar tot mereu mă pierd în detalii. Dar asta numai în scris. Poate pentru că am foarte multe de zis. Pardon, de scris. 

Și ca să demonstrez încă o dată, dacă era necesar, tocmai ce mi-am dat seama că de când mi-am rupt inelarul de la mâna dreapta în 2019, nu mai folosesc toate degetele de la mâna nenorocită pentru a tasta. 

Hmm. Ce porcărie. Ce mare porcărie! Mi-a luat o grămadă de timp, jumate de viață chiar, să-nvăț să tastez cu toate degetele de la mâini. 

Că eu am început să lucrez - vorba vine - cu un calculator, (PC) la 25 de ani. Și tot atunci am văzut unul în fața ochilor. Vreau să zic, în realitate. 
Nu m-am născut cu unul în casă, adică. Pe vremea aia... nu aveam nici frigider, mașină de spălat sau televizor în culori. Nu. Pe atunci totul era alb-negru. Gri. Totul era gri de fapt. Și la televizor, și-n viață. 

Ziceam, mi-a luat juma de viață să-nvăț să tastez cu toate degetele și a fost de-ajuns să-mi rup inelarul, și, totodată, să-mi ferfeniță degetul mic și cel mijlociu, de la mâna dreaptă, repet -, și gata, s-a zis cu dexteritatea mea. 

Cum de nu mi-am dat seama până acum? Că doar suntem în 2021. 

Da, bine zici. 

Mi-am dat seama doar acum pentru că n-am scris (aproape deloc. 99.99% deloc) în 2020. Anul ăsta a trecut pe lângă mine în mare viteză. De fapt, eu am trecut prin el din inerție. 

N-am văzut, n-am auzit, n-am simțit, n-am putut, n-am...

Porcării. Doar porcării. Porcării adevărate scriu. 

Dar să mă-ntorc la șuvițele cărunte și, respectiv, la șuvițele de viață. 

Cum am scris în cele 3 postări publicate în 2020, și cel mai mult în aceasta (apasă - vei merge pe un alt blog), fiecare șuviță căruntă are povestea ei. 

Și cum scriam eu așa pierdută-n lumea mea, singura lume în care simt și vreau să trăiesc, numai deodată ideea unei cărți cu acest titlu: „Șuvițe de viață” m-a fulgerat. Și imediat inima sensibilă și greu încercată, a început să galopeze. 

Adjudecat a fost. „Șuvițe de viață” te vei numi, dragă nouă carte. 

Știi, am multe povești în mintea mea. Milioane. Poate chiar mai multe. E ușor să mă gândesc la snoave. Să le inventez, dacă vrei, dar să găsesc titlul potrivit... Să găsesc titlul este îngrozitor de greu pentru mine. 

Numai după ce am astfel de sclipiri de „geniu”, pot să încep să scriu povestea cum se cuvine. Până atunci, mă plimb pierdută printre cuvinte. 

Șuvițe de viață. 

E frumos, nu? 

Spune mult, dar nu revelă totul. Este doar... 

Ce?! 

Nu vreau să spun. 

Dacă ideea citirii viitoarei cărți intitulată „Șuvițe de viață” îți surâde, te aștept pe pagina de Facebook. 

Știi, e o onoare să te am aici și printre cei care abia așteaptă să lectureze ce-mi mai debitează mintea asta, care lucrează mereu. Și-atunci când doarme dezvoltă istorii...