Șuvițele cărunte sunt șuvițe de viață

„Șuvițe de viață” este titlul unei cărți la care lucrez febril, deocamdată doar în mintea mea. 

Nu știu când voi reuși să mă așez la masa de scris, ca s-o pun negru pe alb. 

Vorbesc prostii. Eu nu scriu la masă, n-am scris niciodată așa. 

Bine, am scris și scriu la masă, dar numai la serviciu. 

Acasă, acasă... oriunde ar fi aceasta, scriu în pat, de regulă. Așezată pe pat, cu spatele sprijinit fie de perne, fie de perete ori spătarul patului - dacă are. Dar nu are. N-am paturi cu spătar. Am doar rama patului. Spătarele sunt pereții. Și pereții sunt reci, de aceea pun o pernă între spatele meu și ei. 
În plus, e mai comod așa. Peretele e tare, spinarea mea dură... Nu încă destul de dură totuși. Comentariile negative - de exemplu - tot reușesc să mi-o încovoaie. Dar nu pentru mult timp. Nu. Mi-o-ndrept imediat. N-am timp să stau aplecată să-mi ling rănile. Sunt prea multe. Nu aș avea timp. 

Iar m-am pierdut în detalii. 
Nu știu cum fac, dar tot mereu mă pierd în detalii. Dar asta numai în scris. Poate pentru că am foarte multe de zis. Pardon, de scris. 

Și ca să demonstrez încă o dată, dacă era necesar, tocmai ce mi-am dat seama că de când mi-am rupt inelarul de la mâna dreapta în 2019, nu mai folosesc toate degetele de la mâna nenorocită pentru a tasta. 

Hmm. Ce porcărie. Ce mare porcărie! Mi-a luat o grămadă de timp, jumate de viață chiar, să-nvăț să tastez cu toate degetele de la mâini. 

Că eu am început să lucrez - vorba vine - cu un calculator, (PC) la 25 de ani. Și tot atunci am văzut unul în fața ochilor. Vreau să zic, în realitate. 
Nu m-am născut cu unul în casă, adică. Pe vremea aia... nu aveam nici frigider, mașină de spălat sau televizor în culori. Nu. Pe atunci totul era alb-negru. Gri. Totul era gri de fapt. Și la televizor, și-n viață. 

Ziceam, mi-a luat juma de viață să-nvăț să tastez cu toate degetele și a fost de-ajuns să-mi rup inelarul, și, totodată, să-mi ferfeniță degetul mic și cel mijlociu, de la mâna dreaptă, repet -, și gata, s-a zis cu dexteritatea mea. 

Cum de nu mi-am dat seama până acum? Că doar suntem în 2021. 

Da, bine zici. 

Mi-am dat seama doar acum pentru că n-am scris (aproape deloc. 99.99% deloc) în 2020. Anul ăsta a trecut pe lângă mine în mare viteză. De fapt, eu am trecut prin el din inerție. 

N-am văzut, n-am auzit, n-am simțit, n-am putut, n-am...

Porcării. Doar porcării. Porcării adevărate scriu. 

Dar să mă-ntorc la șuvițele cărunte și, respectiv, la șuvițele de viață. 

Cum am scris în cele 3 postări publicate în 2020, și cel mai mult în aceasta (apasă - vei merge pe un alt blog), fiecare șuviță căruntă are povestea ei. 

Și cum scriam eu așa pierdută-n lumea mea, singura lume în care simt și vreau să trăiesc, numai deodată ideea unei cărți cu acest titlu: „Șuvițe de viață” m-a fulgerat. Și imediat inima sensibilă și greu încercată, a început să galopeze. 

Adjudecat a fost. „Șuvițe de viață” te vei numi, dragă nouă carte. 

Știi, am multe povești în mintea mea. Milioane. Poate chiar mai multe. E ușor să mă gândesc la snoave. Să le inventez, dacă vrei, dar să găsesc titlul potrivit... Să găsesc titlul este îngrozitor de greu pentru mine. 

Numai după ce am astfel de sclipiri de „geniu”, pot să încep să scriu povestea cum se cuvine. Până atunci, mă plimb pierdută printre cuvinte. 

Șuvițe de viață. 

E frumos, nu? 

Spune mult, dar nu revelă totul. Este doar... 

Ce?! 

Nu vreau să spun. 

Dacă ideea citirii viitoarei cărți intitulată „Șuvițe de viață” îți surâde, te aștept pe pagina de Facebook. 

Știi, e o onoare să te am aici și printre cei care abia așteaptă să lectureze ce-mi mai debitează mintea asta, care lucrează mereu. Și-atunci când doarme dezvoltă istorii...